miercuri, 2 august 2017

Soartă

La mijlocul vieţii
Simt, ştiu şi văd eu clar,
Că sufletul îmi este
Din sînge plîns creat;
Divinul plîns-a-n mine,
Din sîngele-I mi-a dat,
Turnîndu-mi viaţă-n vine
Şi plînsul de răbdat;
Cel plîns trezi durere –
S-o pot şi-n alţi simţi,
Prin sîngele-I putere
Să-ndur mă împlini.

E bine totu-n maluri;
De-i cazul – în exces;
Mizat-am mult pe fatum –
Destinul făr’ de-ales;
Şi mi s-a-nmuiat braţul,
Furat e capu-n stele,
Nu vede bine văzul
Cînd vorba nu-i de ele.

„AHO !” – zguduitură
Ca fulger mă lovi, -
„Da, eşti a mea făptură!
Dar nu mai aiuri!
Orice-şi are sorocul!
Trezeşte-te şi mergi!
Şi stăruie destinul
Şi voia-ţi să le-nchegi!

Nu-i om făr’ de păcate –
Pămînt nu-i Paradis –
Acel le şterge poate
Pe sine cari s-a-nvins.
Ai înţeles tu oare
Ce-nseamnă a te-nvinge?”

Spun: „Da. Pe altu-l doare –
Pe mine tot mă frige.
Sînt calm în aşteptare,
Deşi se-ntîmplă cad;
Voinţa-Ţi mi-este Zarea –
Din luciul ei mă-ncarc.
În Ea-mi hrănesc speranţa,
Eu simt – îmi eşti Părinte,
Eşti unica mea şansă
Şi ultimul meu sprijin.”

Grăi: „Fecior, fecioare!
Auzi acum ce-ţi spun:
Destinu-n jumătate
’N-a tale mîini eu pun.
De-aicea Eu, de-acolo –
Tu viaţa ţi-o compui.”

Simţii – mi-i dată forţă
Trezit să merg ’nainte;
În inimă ca torţe:
Speranţă şi credinţă.


Andrei Onea
2 Ianuarie 2003

Niciun comentariu:

Trimiteți un comentariu